De undeva de departe, de foarte departe, de peste mări şi ţări, se aude ca prin vis o melodie; nu, nu e tocmai o melodie, e mai degrabă un refren, o părere, un vis despre un cântec, despre un colind cu miros de portocale şi praf de stele...
...care vine de acolo unde nu contează cât de departe e cerul de mare şi pământul de cer, pentru că acum vezi şi tu atât de limpede cât de aproape sunt stelele de pe cer de celelalte creaturi care, poate, nu s-au ţinut prea bine şi la un moment dat au alunecat în apă: stelele de mare...mare albastră, mare adâncă, mare de poveste şi poate, atunci când vrei cu adevărat, mare de poveşti...
Ca să intri în poveste, opreşte-te câteva clipe şi priveşte şi focul; aşteaptă ca lemnul uscat să trosnească, apoi să ridice în aer câţiva licurici incandescenţi. Vezi, vezi, chiar şi focul are stele, priveşte cum se creează din lumină forme vii, stele sclipitoare.
Da, şi focul, şi apa, şi copiii care vin să colinde, şi luna, care are dintotdeauna lângă ea stele gata să lumineze împreună cât toată luna, dacă, fie doar pentru o fracţiune de secundă – cam cât ţi-ar lua ca să clipeşti o dată, luna ar adormi...vrei şi tu o stea? Sau poate vrei un înger păzitor?
“Spune-mi, îngeraşule, când eu o să mă fac mare, tu o să rămâi mic sau o să creşti o dată cu mine?”
O să cresc o dată cu tine şi, dacă ai încredere în mine, o să vezi atunci că nu doar copiilor li se îndeplinesc ca prin farmec toate acele dorinţe pe care numai ei ştiu să şi le imagineze, atât de imposibile şi complicate. Mă crezi?
Da, te cred. Îngeraşule, cu ce eşti îmbrăcat? “Am o pelerină vrăjită, la fel cu mantiile fermecate din poveşti, care te fac invizibil atunci când te acoperi cu ele. Vrei să încerci? Hai, vino lângă mine sub pelerină şi o să mergem oriunde vrei, şi o să ascultăm oricâte poveşti îţi doreşti, fără ca nimeni să ne vadă”
Se făcea că, într-o dimineaţă improbabilă, pudrată cu ger, zăpadă şi zahăr vanilat, un fir de apă, îngheţat – câţiva stropi de apă limpede, transparentă, adunaţi din întâmplare într-un ţurţure de cristal, înfiorat de emoţie – şi-a luat inima în dinţi şi, făcându-şi loc printre ....
...printre crengile Bradului, l-a întrebat timid: “Mă primeşti şi pe mine aici, la tine? Că uite, mi-e tare frig, am îngheţat tot!”
Puiul de brad s-a uitat la “tatăl Brad” lung, lung de tot, cu ochii lui mari de brăduţ inocent care încă mai crede în Moş Crăciun, şi atunci a fost limpede pentru toţi trei că micul ţurţure sclipitor, speriat, dar atât de frumos, o să primească adăpost.
Poate şi pentru că, deşi nu ar fi recunoscut niciodată, bradul cel sobru era în adâncul sufletului un pic gelos pe bulnul lui prieten, Bradul Cu Globuri. Da, se înţelegeau minunat, dar parcă-parcă, atunci când ieşeau în lume, bradul cu globuri se purta cumva ciudat, poate puţin încrezut, fiindcă se simţea mai frumos...Ei bine, acum şi Bradul era împodobit!
...şi nimeni nu l-ar fi putut acuza că e vanitos, doar făcea un gest umanitar pentru micuţul îngheţat. Sigur, discuţia ar fi putut continua la nesfârşit, mai ales dacă îl chemau pe “intelectualul” familiei, pe care brazii mai cârcotaşi (sau poate invidioşi) îl porecliseră Conceptus. El, care despica mereu firul în patru şi reducea totul la esenţă, sigur le-ar fi explicat până ar fi început să le cadă acele de plictiseală cum stă treaba cu simplitatea şi cu frumuseţea interioară. Doar că ei nu prea aveau răbdare de teorii complicate; vroiau pur şi simplu să fie frumoşi şi fericiţi. Complice, una dintre steluţe le făcu cu ochiul.
No comments:
Post a Comment